Mai am un singur dor: În liniștea serii Să mă lăsați să mor La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape, Pe-ntinsele ape Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri, Nu voi sicriu bogat, Ci-mi împletiți un pat Din tinere ramuri.
Și nime-n urma mea Nu-mi plângă la creștet, Doar toamna glas să dea Frunzișului veșted.
Pe când cu zgomot cad Izvoarele-ntruna, Alunece luna Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga Al serii rece vânt, Deasupră-mi teiul sfânt Să-și scuture creanga.
Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte, M-or troieni cu drag Aduceri aminte.
Luceferi, ce răsar Din umbră de cetini, Fiindu-mi prieteni, O să-mi zâmbească iar.
Va geme de patemi Al mării aspru cânt... Ci eu voi fi pământ În singurătate-mi. | I have but one last plea: When evening falls, tranquill, Just let me die beside the sea, Where all is calm and still.
Let sleep come soft and deep, With forest close at hand, And o’er waters wide and steep, A cloudless sky expand.
No flags need fly for me, No costly coffin bought, But weave a bed beneath a tree Of young green branches wrought.
And let no one behind me Weep at my silent head, Let autumn's voice remind me Of withered leaves instead.
While streams with endless sound Come tumbling down the hill, Let moonlight drift around The tall firs, silver-still.
Let evening's cold wind bring The distant bell's refrain, And let the holy linden swing Its branches o’er me again.
No longer shall I roam Wanderer from that day, And memories, with love, shall come And snow me where I lay.
The Evening Stars shall rise From shadows of the fir, And, like old friends in distant skies, Will smile at me once more.
The sea shall moan with pain, Its rough song filled with woe... But I shall be earth again, Alone, and still, below.
|
